Scurtă istoria a muzicii bizantine
Fie că o numim muzică bizantină, muzică psaltică sau muzică bisericească ortodoxă, aceasta este întâlnită uniform pe întreg spatiul geografic ortodox din Constantinopol în Balcani, Orientul mijlociu, Africa și pe alocuri în spațiul rusesc.
Cu o tradiție vie de mai bine de 1000 de ani, muzica bizantină este o rugăciune ce are o lucrare minutată de ai face pe cei care o ascultă să trăiască o pregustare a raiului pe pământ.
Legăturile economice și culturale între poporul român și Imperiul Roman de Răsărit au fost constante, reflectându-se puternic în domeniul religios prin influența Patriarhiei Constantinopolului asupra Bisericii din Țările Române și promovarea muzicii bizantine.
Importanța episcopului daco-român Niceta de Remesiana în primele secole ale creștinismului pe teritoriul Țărilor Române este remarcabilă, acesta contribuind la răspândirea muzicii bizantine prin lucrări precum imnul Te deum Laudamus.
Muzica psaltică, un pilon al tradiției muzicale românești, își are rădăcinile adânc înfipte în istoria medievală, cu figuri marcante precum monahul Filotei de la Cozia în jurul anului 1400 și apoi dezvoltarea Școlii Muzicale de la Putna în jurul anului 1500, unde personalități ca Eustatie Protopsaltul și Dometian Vlahul au avut un rol esențial. Această perioadă a fost profund influențată de legăturile strânse cu Constantinopolul și Athosul, având un impact semnificativ asupra evoluției muzicii psaltice. Mai târziu, în jurul anului 1713, Filotei Sin Agăi Jipei și Brâncoveanu au jucat un rol crucial în procesul de românizare a acestei muzici, consolidând legăturile cu Athosul și Constantinopolul.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, Bucureștiul a devenit un centru important pentru muzica psaltică, marcând o etapă vitală prin primele tipărituri de muzică psaltică din lume în 1820.
Figuri notabile ca Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Dimitrie Suceveanu au contribuit la fondarea unei școli muzicale psaltice românești, în timp ce Nectarie Vlahul din Athos a adus o nouă dimensiune, combinând muzica psaltică cu genul coral.
După 1900, evoluția a continuat cu dezvoltarea muzicii psaltice și corale, culminând cu înființarea Academiei de Muzică Bisericească. Totuși, perioada comunistă a adus dificultăți semnificative, inclusiv prigoana împotriva Bisericii, desființarea școlilor de cântăreți bisericești și eliminarea monahilor tineri, afectând grav tradiția muzicii psaltice în România.
Vă invităm să vă alăturați acestei experiențe transformative și să susțineți această călătorie unică în lumea sunetelor care vindecă sufletul.
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe transcedentală, Dumnezeiască, originală și unică) a artei bizantine ortodoxe.
Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de origine grecescă, luându-și numele de la muse (termen care mai târziu are un înțeles mai larg desemnând în general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.
Istoria
Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei încredințându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi [1].
În cartea sa intitulată „Muzică bisericească pe psalthichie și pe note liniare pentru trei voci” (București, strada Doamnei nr. 20, anul 1902), Preasfinția Sa Nifon N. Ploeșteanu scria:
„Se știe că prima sămânță a creștinului fiind aruncată în Ierusalim, și cea dintâi biserică creștină fiind formată de creștinii născuți iudei, de bună seamă că melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat în biserica primitivă…. După ce creștinismul a ieșit din cuprinsul Palestinei, s-a răspândit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici și Europa răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult răspândit… iar după ce iudeii fură împrăștiați, și veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceștia nu numai limba, dar și muzica lor. Proba despre aceasta este faptul ca pe timpul lui Ptolomeu Filadelful (285–247 î.Hr.) evreii din Alexandria nu mai înțelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiți după cerințele sinagogei și îndemnul regelui, să o traducă în limba greacă, numind această traducțiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrină… Acum vine întrebarea: ce fel de cântare întrebuințau creștinii în biserică, în cele trei secole primare ale creștinismului? În această privință, doi părinți bisericești Tertulian(+220) și Sfântul Ioan Gură de Aur(+407)ne încredințează că în cele trei secole primare ale creștinismului, la serviciul divin, cântau toți creștinii, bărbați și femei, bătrâni și tineri; ori psalmi din Sfânta Scriptură, sau imne făcute de creștini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.”
De asemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit și alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude și imne scrise pe glasuri ehurii și podobii.
Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările și imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apară împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trăit la Constantinopole, ne-a lăsat o mie de laude, adevarăte comori, și tot despre el se spune că ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.
Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel puțin în sfera de influență elenistico-bizantină), apare o notație proprie și un sistem de scriere original, fiind primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că chiar a întregului creștinism), arta capătă o direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.
Sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzica_bizantin%C4%83
O scurta istorie a muzicii bizantine
Muzica bizantina este singura traditie muzicala, dezvoltata de-a lungul a doua milenii, care a unit in timpul indelungatei sale istorii intr-un mod intim traditia scrisa si traditia orala.
In mod cert, manuscrisele cele mai vechi dateaza din secolul al 9 -lea. Insa exista, fara nicio indoiala, o traditie anterioara careia noi ii atribuim o legatura cu sursa cea mai veche a acestei muzici.
Sistemul muzical bizantin isi afla originile in muzica greaca antica, cea care a constituit in mod cert sistemul dominant in intregul bazin mediteranean. Insa, nu putem ramane doar la aceasta origine antica, care oricum este pana in zilele noastre destul de putin cunoscuta. Pitagoricienii au adus o importanta contributie in cea ce priveste „natura divina” a intervalelor si deci o reflectie cu privire la scari…
Sistemul muzical bizantin a fost elaborat in mod progresiv, a cunoscut evolutii, fara indoiala si in aceeasi masura a cunoscut si influente straine, insa ea s-a construit ca un sistem complet si complex, un bogat patrimoniu de opere compuse al caror numar este dificil de precizat in mod exact.
Muzica bizantina s-a dezvoltat in Imperiul Roman, in legatura cu dezvoltarea crestinismului, devenit religie oficiala a Imperiului sub Constantin, in secolul al IV-lea.
In dezvoltarea acestui repertoriu noi putem defini in mod schematic trei mari perioade:
a) din sec. 3 pana in sec. 13;
b) din sec. 13 pana in sec. 19;
c) din sec. 19 pana in prezent;
Prima perioada este aceea a formarii. Necesitatea elaborarii unei Liturghii a crestinilor, a reprezentat motorul unei productii poetice intense numita „imnografie”. Aceasta mare dezvoltare a productiei poetice a condus in mod firesc la dezvoltarea artei muzicale a compozitiei pentru a intrebuinta aceste imne in cadrul Liturghiei.
Octoihul, este binecunoscut ca sistem al celor opt moduri bizantine (opt moduri pe care le regasim de asemenea in muzica gregoriana care poseda in mod asemanator o impartire in patru moduri principale, sau autentice, si patru moduri plagale)
Aceasta dezvoltare a sitemului celor opt moduri a adus dupa sine promovarea unui ciclu liturgic de opt saptamani, fiecare posedand propriile texte precum si modul sau, deci si un specific, o coloratura aparte. Glasul in curs este cantat nu doar la Vececerniile si Utreniile Invierii, ci si in timpul Liturghiei duminicale in parohiile ortodoxe. El ofera o culoare, o atmosfera aparte, fiecarei saptamani din randul celor opt.
Opera principala a Octoihului bizantin este Anastasimatarul, carte ce cuprinde cantarile de la Vecerniile si Utreniile Invierii pe cele 8 moduri.
Aceasta opera este atribuita de catre traditie Sfantului Ioan Damaschin (+750). De altfel, compozitii pe cele opt moduri (glasuri) se regasesc aproape in toate cartile liturgice.
Cea de-a doua perioada este caracterizata de dezvoltarea artei compozitiei pe care eu as situa-o in mod voluntar in jurul epocii Maestrului Cucuzel. Acesta a jucat un rol deosebit in istoria muzicii bizantine in special prin frumusetea compozitiilor sale, dar in aceeasi masura prin lucrarea intreprinsa in favoarea semiografiei bizantine ,mai ales prin introducerea semnelor de expresie si a celor hironomice (arta dirijarii corului bizantin). Maestrul Ioan Cucuzel s-a nascut in secolul al XII-lea.
Aceasta perioada care a fost marcata de evenimentul major al caderii Constantinopolului (in 1453) este numita in mod curent perioada post-bizantina. Perioada este marcata de dezvoltarea considerabila a cantarilor mari in stiulul calofonic. Cantarile calofonice pot fi interpretate in Biserica pentru a conferi o solemnitate particulara slujbelor. Aceste cantari au luat de asemenea forma Irmoaselor calofonice si a Mathimelor.
Cea de-a treia perioada este cea a reformei marilor maestri. Trei nume sunt de retinut: Hrisant din Madit, marele teoretician al muzicii bizantine, Grigorie Protopsaltul si Hurmuz Hartofilax, care au colaborat la promovarea Noii Metode. Trebui sa notam ca tiparirea operelor muzicale incepe in aceasta epoca. Pana acum, nu am avut decat numai manuscrise.
Activitatea marilor maestri se inscrie in evolutia normala a unei muzici in care notatia nu a incercat sa se perfectioneze, astfel devenind o notatie analitica, fara a putea oferi o noua metoda pedagogica pentru tinerii care voiau sa se initieze in arta psaltica.
Aceasta a treia perioada este incoronata de munca titanica a muzicologului Simon Karas, a carei teorie muzicala, insotita de tot ceea ce a colectionat – inregistrari audio ce acopera repertoriul muzicii bizantine si cel al muzicii populare grecesti – inca nu au fost valorificate complet.
Fragment din conferinta „Muzica bizantina: temperament inegal in muzica modala”,
sustinuta de catre Frédéric Tavernier Vellas la Conservatorul din Tarbes
Sursa: https://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/istoria-muzicii-bizantine-118574.html
Muzica bizantină este un fel de dialog cu Dumnezeu, o formă de teologie exprimată prin sunete muzicale, o înfrumusețare a cultului divin și un mod eficient de a te ruga, conform dictumului: „cel care cântă se roagă de două ori” (Martin Luther).
Fiind înrădăcinată în tradiția sinagogii de psalmodie, muzica bisericească a fost adaptată noilor dogme ale creștinismului, schimbându-se de-a lungul secolelor în ceea ce este cunoscut astăzi în Biserica Ortodoxă. În perioada timpurie a creștinismului, imnografia a contribuit la răspândirea noii învățături și a devenit o nouă modalitate de dialog cu divinitatea. Treptat, aceste imnuri au început să fie cântate, iar noi forme de poezie, precum imnul, condacul și canonul, au apărut, expresia cultului public divin fiind realizată și prin muzica deja consacrată în perioada de înflorire a Imperiului Bizantin. Dezvoltarea și înfrumusețarea continuă a acestei muzici au făcut-o dificilă pentru interpreți, ceea ce a necesitat simplitatea și uniformitatea care au urmat în 1814.
Despre o muzică bizantină se poate vorbi după anul 395, când Bizanţul s-a împărţit în Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, şi Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma. După această separare încep să apară unele trăsături particulare ale muzicii bizantine şi gregoriene. Între secolele IV-X, Imperiul Bizantin a fost centrul în care a luat fiinţă şi s-a dezvoltat muzica de sorginte sinagogală a vechilor evrei, care avea la bază textele psalmilor, textele evanghelice şi apostolice. Imnurile bizantine au reprezentat un repertoriu specific, cu un stil poetic şi muzical foarte bine conturat, fiind considerat podoaba liturghiei bizantine. Aceste imnuri alcătuiau o muzică vocală, omofonă, melismatică, organizată pe moduri.
Sursa
MUZICA BIZANTINĂ —
CÂTEVA CONSIDERAŢII ISTORICE
Drd. Eduard RUSU
Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Cântarea bizantină sau cântarea psaltică sau psaltichia este muzica bisericească a Bisericilor Ortodoxe. Această tradiție, înconjurând lumea vorbitoare de greacă, s-a dezvoltat în Imperiul Roman de Răsărit de la înființarea capitalei acestuia, Constantinopol, în 330, până la căderea sa din 1453. Fără tăgadă, această cântare are o origine compozită, schițată pe compozițiile artistice și tehnice ale perioadei clasice, pe muzica evreiască și inspirată de muzica vocală monofonă care a apărut în orașele creștine timpurii Alexandria, Antiohia și Efes. În Biserica Ortodoxă din zilele noastre, multe biserici folosesc cântarea bizantină ca primă tradiție liturgică. Dintre acestea se pot enumera bisericile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, România, Serbia, Grecia și Cipru.
Recent, la Conferința Comitetului interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural, desfășurată la Bogota (Columbia) în noiembrie 2019, Cântarea bizantină, gen muzical unic transmis până în zilele noastre de Biserica Ortodoxă, a fost inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO
Muzica pe care o auzim interpretată la strană în Biserica Ortodoxă poartă şi numele de muzică bizantină. Ea s-a format în spaţiul imperialităţii romane răsăritene, cunoscută în istorie ca bizantină, care a avut drept centru al civilizaţiei timp de un mileniu Constantinopolul (capitala Imperiului Bizantin).
Protopsaltul Bisericii „Maicii Domnului Faneroméni” din Vouliagmeni – Atena, Stamátios Kíssas, vorbind despre muzica bisericească din Constantinopol, precizează: „Tradiția muzicală constantinopolitană concentrează în sine întreaga tradiție muzicală grecească antică, ehurile muzicii vechi, și, fiindcă Constantinopolul a fost capitală atâta timp, era firesc ca aici să înflorească artele, una dintre acestea fiind și arta muzicii, în general, și cea bisericească, în special” (pemptousia.ro).
De veacuri, muzica bizantină este muzica liturgică a Bisericii Ortodoxe, cea prin care se exprimă imnografia cărţilor de cult, alcătuită de Părinţii Bisericii ca sinteză a Teologiei Ortodoxe. Ea înfrumuseţează aceste texte liturgice fiind veşmântul lor muzical. Prin această muzică inimile creştinilor se umplu de bucuria duhovnicească a pregustării frumuseţii paradisiace prin profunzimea slujbelor noastre bisericeşti. De aceea „cântarea bizantină a constituit şi constituie o experienţă vie, sădită de veacuri în sufletele creştinilor ortodocşi” (Fílippos Oikonómou, Cântarea bizantină între Răsărit şi Apus, pemptousia.ro).
Fără muzica bizantină s-ar pierde specificul nostru liturgic ortodox cristalizat în spaţiul civilizaţiei şi culturii bizantine. Această muzică este proprie ortodoxiei bizantine şi definitorie pentru spaţiul răsăritean al lumii creştine. Prin ea ortodoxul exprimă identitatea sa creştină bizantină şi profunzimea trăirii sale duhovniceşti, atunci când Îl slăveşte pe Dumnezeu psalmodiind imnografia bisericească.