Interviu cu Ana Nuță

Când ai simțit pentru prima dată că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare?

Cred că am simțit pentru prima dată că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare, într-un moment de liniște deplină, în mijlocul unei slujbe. Cântam și, la un moment dat, am simțit că vocea mea nu îmi mai aparține doar mie. Era ca și cum rugăciunea trecea prin mine și se înălța, purtată de altceva, dincolo de sunete. Nu mai eram doar o interpretă, ci o punte între cer și cei prezenți. În acel moment am înțeles că muzica psaltică nu e doar un act artistic, ci este o lucrare, o slujire. Și am simțit, cu o pace nespusă, că aici e locul meu.

Cântam la strană și glasul meu părea că se îmbină cu al celor care cântă din vechime. Atunci, am înțeles că muzica nu vine din mine, ci prin mine, ca o chemare la ceva mai mare, ca o chemare spre Cer. Vocea mea nu mai era doar un instrument, ci un mijloc prin care duhul își găsea loc în lume. A fost acel moment când am știut că nu cânt doar pentru mine, ci pentru toți cei care mă ascultă, că fiecare notă este un pas spre divinitate, o fărâmă de lumină care poate atinge inimi. Și atunci am înțeles că muzica nu este doar o pasiune. Este chemarea mea, un dar pe care trebuie să-l împărtășesc cu întreaga lume, cu fiecare respirație, cu fiecare clipă de rugăciune.

A existat un moment în viața ta în care muzica te-a ridicat dintr-o încercare sau te-a adus mai aproape de Dumnezeu?

Da, a fost un moment în care muzica m-a ridicat. Eram într-o vale a sufletului, unde cuvintele nu mai aveau putere și rugăciunea tăcea în mine. Dar într-o zi, aproape fără să-mi dau seama, am început să cânt. Era o cântare veche, psaltică, pe care o știam cu inima mai mult decât cu mintea. Și atunci s-a întâmplat ceva: glasul meu s-a împletit cu lacrimile, iar tăcerea s-a transformat în lumină. Am simțit cum durerea mea se topește în fiecare melismă, cum Dumnezeu se apleacă, nevăzut, și îmi atinge sufletul prin propriul meu glas. Din acel moment, n-am mai cântat niciodată la întâmplare. Am știut că fiecare sunet poate vindeca, pe mine și pe ceilalți. Și că muzica, pentru mine, este o scară între cer și inimă.

Cum te a influențat credința alegerile artistice și personale?

Credința a fost rădăcina din care au crescut toate alegerile, și cele artistice, și cele personale. Nu am căutat neapărat succes, ci sens. Am ales să cânt muzică psaltică nu pentru că este ușor de înțeles sau de primit, ci pentru că e vie, curată și plină de prezență dumnezeiască. Credința m-a învățat să nu mă grăbesc, să ascult tăcerile, să respect timpul rugăciunii și adâncimea fiecărui cuvânt rostit sau cântat. Mi-a dat repere într-o lume în care valorile se schimbă ușor. Chiar și în alegerile personale, m-a călăuzit. Mi-a arătat că omul nu se definește prin ceea ce are, ci prin ceea ce dă. Iar eu am ales, cu bucurie, să dau ceea ce am primit: glasul, trăirea și nădejdea.

Care a fost cea mai emoționantă experiență pe care ai trăit-o pe scenă sau în biserică, cântând?

Poate cea mai emoționantă experiență am trăit-o la Mănăstire, în timpul Sfintei Liturghii, atunci când am citit Apostolul. Spațiul era modest, dar plin de oameni și de tăcere adâncă, acea tăcere care nu e gol, ci așteptare sfântă. Am început cântarea și, pe nesimțite, ceva s-a schimbat. Nu mai auzeam pașii, nici foșnetul lumânărilor. Doar vocea, și parcă nici aceea nu mai era doar a mea. Am simțit o emoție copleșitoare, ca și cum nu eu cântam, ci cineva dinlăuntrul meu, mai curat, mai aproape de Dumnezeu. La sfârșit, o femeie în vârstă a venit la mine, cu ochii plini de lacrimi, și mi-a spus: „N-am mai simțit rugăciunea așa de vie de ani de zile.” Atunci am înțeles că, uneori, nu cântăm pentru a fi ascultați, ci pentru ca alții să se regăsească, în tăcerea noastră, în lacrima noastră, în glasul care trece prin noi. Părintele Duhovnic mi-a spus că atunci am cântat pe scena lui Dumnezeu.

Cine te-a format ca artist și ca om și ce muzică te inspiră cel mai mult astăzi- de la cine îți place să asculți și ale cui sfaturi le urmezi cu încredere?

Ca artist și ca om, m-au format întâi mama mea, părinții duhovnicești, profesorii. Toți acești oameni mi-au dăruit un fel de lumină interioară pe care o port cu mine oriunde cânt. Ca artistă, am fost formată prin rigoare, dar și prin dăruire, de cei care nu m-au învățat doar note și tehnică, ci mi-au spus să cânt cu sufletul.

Astăzi, mă inspiră muzica ce poartă duh: muzica psaltică, interpretările marilor maeștri ai Bizanțului, vocile din Muntele Athos.  Îmi place să ascult, cu evlavie, psalți români, greci, ruși, o bătrână care murmură o cântare în strană. Când am nevoie de îndrumare, urmez sfaturile mamei, ale duhovnicului, ale profesorilor. Cuvintele lor au greutate nu pentru că sunt multe, ci pentru că sunt adevărate.

Cum te pregătești sufletește înainte de un concert ca acesta? Aveți un ritual anume?

Pregătirea înainte de un concert de psaltică nu este doar o chestiune de voce sau tehnică vocală, ci mai ales de suflet. De aceea, orice pregătire înainte de concert constă în rugăciune. Părintele Arsenie Papacioc spunea că un suspin poate fi o rugăciune. De aceea, când nu am timp , un gând sau un suspin închinate Domnului, pot fi o pregătire înainte de a intra pe scenă.

Pregătirea mai începe cu liniștea, acea liniște adâncă în care mă retrag din lumea zgomotoasă pentru a mă întâlni cu mine însămi și cu Dumnezeu. Îmi iau câteva momente de rugăciune, un timp în care mă liniștesc și îmi deschid inima pentru a primi lumina care trebuie să ajungă la cei care mă ascultă.

Uneori, această pregătire începe cu citirea unor rugăciuni, ascultând cântări psaltice vechi sau citind un psalm, ca să mă încarc cu acea energie divină ce mă leagă de tradiția noastră. Înainte de fiecare concert, mă rog să Îi placă lui Dumnezeu, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinților și oamenilor care mă ascultă.

Și, desigur, există un moment de tăcere, o pauză de câteva secunde înainte de a începe, în care mă încred în Dumnezeu și în darul pe care l-am primit. În acele secunde, totul dispare: nu mai există public, nu mai există scenă, nu mai există eu. Există doar un canal între cer și pământ, iar prin vocea mea trebuie să ajungă acea lumină.

În ce momente simți că muzica devine rugăciune?

Muzica devine rugăciune atunci când trăiești cuvintele scrise de Sfinți, când știi că ceea ce cânți este insuflat de Duhul Sfânt. Și atunci ești atent. Sfântul Porfirie spunea să fim atenți la cuvinte. Mai mult, pentru că își dorea să cânte corect lui Dumnezeu, lua lecții de muzică. Muzica devine rugăciune atunci când se naște dintr-o tăcere adâncă, dintr-o conexiune nevăzută între sufletul meu și cer. Este acel moment în care vocea nu mai e doar glas, ci un canal prin care cuvintele nespuse ale inimii se înalță spre Dumnezeu. Când mă pierd în ritmul cântării, când fiecare sunet devine o rugăciune, simt cum nu mai cânt doar pentru a fi ascultată, ci pentru a adresa o rugăciune din suflet.

Uneori, muzica devine rugăciune în acele clipe de tăcere, când nu mai simt nimic altceva decât prezența divină care se așterne peste mine. În aceste momente, vocea mea nu mai este a mea. Este un glas ce vorbește despre iubire, despre căință, despre nădejde. Iar fiecare sunet cântat este o chemare, o invocație către ceva mai mare, un legământ între pământ și cer.

Muzica se transformă în rugăciune atunci când, dincolo de cuvintele rostite, sufletul se înalță, purificat, fără să mai știe dacă este el sau Dumnezeu cel care cântă. Acele momente sunt cele în care simt că în întreaga mea ființă răsună o armonie divină, un acord perfect între ceea ce sunt și ceea ce am fost creată să fiu.”

Ce înseamnă pentru tine frumusețea? Și unde o regăsești cel mai des – în oameni, în muzică, în tăcere…?

Frumusețea pentru mine este Dumnezeu. Este o revelație subtilă care îți pătrunde în inimă fără zgomot, dar cu o putere nemăsurată. Nu este doar în formele perfect conturate, ci în simplitatea unui zâmbet care nu cere nimic, într-o privire care spune totul fără cuvinte. Frumusețea nu se măsoară, nu se vede cu ochii trupești, ci o simți cu sufletul. Este acea liniște ce se face auzită în mijlocul haosului, acea căldură ce răsare dintr-o fărâmă de iubire.

O regăsesc în oamenii care, fără a căuta vreo favoare, dăruiesc din ei, pur și simplu, printr-un gest, un cuvânt sau o prezență care face ca lumea să pară mai ușoară. Regăsesc frumusețea în muzică,  în acele clipe când fiecare sunet răsuna ca o promisiune tăcută de mângâiere, de curăție. Frumusețea se ascunde în armonia unui cântec, în liniștea profundă a unei melodii, care ajunge să vibreze în sufletul celui care ascultă.

Și, poate cel mai adânc, o regăsesc în tăcere. Acea tăcere plină, în care nu lipsește nimic, în care totul este spus fără cuvinte, în care simți prezența lui Dumnezeu și a întregului univers. Frumusețea se află în acele momente rare în care sufletul nu are nevoie de nimic altceva decât de tăcerea aceea care vorbește de la sine. Este acolo, în fiecare respirație adâncă, în fiecare clipire a ochilor, în fiecare picătură de timp care se scurge, lăsând în urma ei o liniște plină de sens.

Dacă ar fi să te întorci  în timp, ce I-ai spune Anei de 17-18 ani?

Dacă aș putea să mă întorc în timp, să mă întâlnesc cu tânăra de 17-18 ani, i-aș spune să aibă răbdare și să nu se frângă în fața neliniștilor. Aș încuraja-o să-și asculte inima, chiar când lumea o va sfătui să aleagă alt drum. I-aș spune că frumusețea nu vine din ceea ce faci, ci din felul în care faci ceea ce iubești, chiar și atunci când pașii sunt greoi și incerți. I-aș spune să nu se teamă de greșeli, pentru că tocmai ele o vor învăța despre adevărata frumusețe a vieții și despre fragilitatea ei.

Aș mai adăuga că nu este nevoie să ai toate răspunsurile de la început. Că drumul va fi lung și că fiecare pas, fiecare ezitare, fiecare lacrimă va modela pe cineva mai puternic, mai înțelept. I-aș spune să nu fugă de tăcere, pentru că acolo, în liniștea adâncă a sufletului, va găsi cele mai clare răspunsuri. I-aș reaminti că nu trebuie să fie nimeni altcineva decât ea însăși, că adevărata putere vine din autenticitate, nu din așteptările altora.

Și în cele din urmă, i-aș spune: „Învață să iubești mai mult decât să ceri să fii iubită. Vei înțelege, într-o zi, că iubirea care se dă necondiționat este cea care te transformă cu adevărat.”

Care este visul pe care încă îl păstrezi în inimă, poate nerostit, dar viu?

Visul pe care îl păstrez în inimă este, poate, o fărâmă de lumină, o dorință tăcută care nu s-a mărturisit niciodată în cuvinte, dar care rămâne mereu vie, ca o flacără ce nu se stinge. Este visul de a adresa muzica psaltică nu doar ca o practică, ci ca un limbaj universal, capabil să atingă sufletele dincolo de granițele vremii și ale locurilor. Visul meu este ca fiecare cântare să fie o rugăciune care vindecă, care deschide inimi și care aduce pace acolo unde cuvintele nu reușesc.

Este visul de a fi un instrument în mâinile lui Dumnezeu, nu doar pe scenă, ci în viața mea de zi cu zi. Să pot dărui ceva mai mult decât muzică, să dăruiesc o fărâmă din acea liniște divină care se face auzită în fiecare sunet al unei cântări. Visul meu este să găsesc acea armonie între darul pe care l-am primit și locul în care îl pot oferi cu adevărat.

Și poate, mai presus de orice, visul meu este acela de a aduna, în tăcerea muzicii, o comuniune de suflete, să creăm un loc sacru în care toți cei care ascultă să simtă că sunt mai aproape de Dumnezeu și de ei înșiși, într-o unitate adâncă, dincolo de cuvinte. Este visul meu să pot aduce oamenii împreună, prin cântec, și să le ofer o clipă de împlinire și de înălțare.

Interviu realizat de Daria Ilioiu – Voluntar